Enescu e grozav!
Enescu a fost pentru mine până nu demult un domeniu de evitat. Nu puteam pricepe de ce e atât de apreciat la noi, şi ce-i drept nu îi puteam înţelege deloc muzica. Până m-am lămurit că problema e interpretarea. La noi în ţară se vorbeşte mult de Enescu şi se cântă puţin. Îl ascultasem pe Geringas cu Aşkenazy la precedentul festival cu simfonia concertantă, o interpretare pe care o consider foarte reuşită. Deci cum se apropie o nouă ediţie a festivalului am zis să fac cunoştinţă mai bine cu opera sa. Aşa că am luat o simfonie concertantă cu Cazacu/Mandeal în care deşi dl. Cazacu oferă o lectură robustă şi plină de afecţiune, orchestrei îi lipseşte acea transparenţă pe care o reda Askenazy. Am luat dixuor, octuor cu Ion Baciu şi cvartetul Voces, foarte faine. Simfonia de cameră cu acelaşi dirijor dar aici m-am împotmolit. Apoi mi-am amintit că pe primul disc o am cu soliştii FGE. Varianta asta m-a făcut să descopăr cu adevărat arta lui Enescu. Problema lui Baciu este că alege o interpretare foarte relaxată, ce diluează tensiunile melodice şi face imperceptibile acele intreţeseri pointiliste de motive ale diverselor instrumente. Drept urmare în continuare am mers pe mâna lui Mandeal şi FGE: poema română, destul de facilă şi cu melodii frumoase inspirate din folclor, vocea naturii (aici sunt destul de nehotărât…încă), dar Vox Maris! Începutul îmi sugerează bărcuţe cu pânze ce plutesc liniştite într-o zi însorită de vară, apoi marea se afirmă printr-o furtună violentă în care sirene apar din adâncuri, ca un fel de spirit colectiv, iar finalul foarte inspirat evocă acel ritm hipnotizant al undelor line ce ajung pe maluri însoţit de ecourile misterioase ale percuţiei. Marea jovială, violentă, enigmatică. Păi Debussy ar muri de ciudă. Urmează Oedipe, pe care deja l-am ochit într-o înregistrare cu Lawrence Foster.
