Karl Amadeus Hartmann şi urgisitul secol XX
Hartmann este un compozitor foarte puţin cântat, deşi e considerat cel mai mare simfonist al secolului trecut. Wiki zice că se înscrie în curentul neoclasic al lui Hindemith dar şi un aliat a şcolii lui Schonberg. Pentru mine spiritul neoclasic este evident doar în simfoniile a 4-a şi a 5-a.
Hartmann care a trăit în Germania nazistă, a fost un un adversar al regimului şi s-a retras din viaţa artistică până la sfârşitul războiului. Hartmann e profund marcat de ororile acelor vremuri – “sfârşitul sfârşiturilor…” după cum se spune în tulburătoarea lucrare simfonică cu recitator “Sodoma şi Gomora”. Toate celelalte lucrări simfonice au un caracter similar poate mai puţin în simfonia a 4-a, a 5-a şi a 7-a.
Cea mai reuşită din cele 8 simfonii o consider pe a 3-a, în care găsesc foarte interesantă orchestraţia. Prima parte se dezvoltă treptat dintr-un motiv introdus de viori, care se dedublează şi se transformă în apariţii himerice. La sfârşitul părţii a treia apare un conflict puternic descris într-un mod foarte original. Cumva Hartmann angrenează cu pricepere toate resursele orchestrei într-o manieră foarte inspirată. Nu este un apogeu, ci un palier de intensitate pe durata căruia orchestra vine mereu cu ceva inedit. Ultima parte apoi crează imaginea unui deşert himeric, o lume pustiită de conflictul precedent. Mie îmi sugerează exact acea fotografie aeriană cu Verdun de după bătălie. La un moment dat are loc o revelaţie, un punct luminos după care lucrurile se trezesc încet încet la viaţă, dar nu de tot căci la Hartmann nu există restaurare completă, toată desfăşurarea nu duce la un sfârşit apoteotic ci se pierde în neguri, eventual cu ritmuri marţiale ce planează încă ameninţătoare undeva în depărtare.
Este inexplicabil cum asemenea lucrări sunt neglijate, mai ales că nu le găsesc extrem de dificil de înţeles aşa cum sunt Schonberg sau Webern. O explicaţie ar fi că par într-adevăr foarte greu de executat. Simfoniile plus “Încercare pentru un recviem” şi “Sodoma şi Gomora” sunt disponibile în varianta Orchestrei Radio a Bavariei cu dirijori ca Rafael Kubelik, Ferdinand Leitner şi Zdenek Macal. Din păcate aceste înregistrări din anii ’60 nu au un sunet prea bun, atât de necesar pentru a percepe detaliile orchestrale.
