Opera în film(IV): Der Freischütz

E o producţie recentă care nu s-a bucurat de prea multă publicitate. Este un film veritabil, nu filmat în studio, care îi are printre alţii pe Rene Pape, Daniel Harding şi London Philharmonic. Personal prefer varianta în film a lui Rolf Liebermann, din anii ’60 în sunet preistoric. Mediul de studio de acolo e mai bine croit pentru strania povestea a lui Weber, permite mai multă fantezie. Filmul lui Neubert pare mai veridic, cu efecte speciale şi tot tacâmul. Nu l-am văzut pentru că a apărut doar în Germania până acum. Trailerul se găseşte aici.

Ce mai e nou în discografie

Întrucât viaţa muzicală de la noi – prăfuită, cu repertorii erodate şi nivel artistic discutabil -  nu prezintă niciun interes (cel puţin pentru subsemnatul) discurile sunt singurul mijloc convenabil de a păstra contactul cu adevărata artă a muzicii. Deci, iată!

Bruckner – Simfoniile 3-9, Te Deum, Mesa nr.3, Celibidache/Munchen, EMI. E un ciclu pe care l-am mai ascultat (în mp3), dar nu prea des pentru că simt că îl devalorizez. Îl ascult rar, dar într-o imersiune totală. În curând va ocupa un loc în bibliotecă, alături de celălalt set – de la DG, cu orchestrele din Stuttgart şi Stockholm.

Berg – Lulu, Migenes, Levine, Metropolitan Opera, DVD. O înregistrare pentru TV din 1980 care m-a făcut curios. Discursul uşor Disney al lui Levine se potriveşte cu stilul lui Berg.

Puccini – La Boheme, Freni, Karajan, Decca. Nu sunt fan Puccini dar mai ascult ocazional. Boema nici atât, dar face parte dintr-o serie de release-uri Decca remasterizate, ceea ce mă face să cred că şi Madama Butterfly va avea aceeaşi soartă. Butterfly cu Karajan e singura înregistrare operă italiană pe care o apreciez.

Machaut – Messe de Nostre Dame, Ensemble Gilles Binchois, Brilliant. Ca un mare admirator al artei evului mediu sunt foarte entuziasmat de acest album. Pe lângă mesa gotică mai include două cicluri de cântece galante dar şi un DVD separat cu traduceri şi eseuri critice.

Wagner – Tristan & Isolda, Dernesch, Karajan, EMI. Apoteoza artei wagneriene. Cea mai fascinantă dramă a lui Wagner în cea mai fascinantă interpretare. Se spune că Karajan dirija într-o stare de transă. Poate cel mai important album Wagner din discografie. Doar că sunetul, aşa cum ştiu eu, suferea de zgomot şi de egalizarea plată a celor de la EMI. Şi se pare că prezentul foloseşte o procesare mai veche dar sper să fie mai bună decât ce am eu.

Wagner – filmul lui Tony Palmer, în variantă “director’s cut” recondiţionată. A fost difuzat demult pe TVR2 sub formă de episoade. Odată ce Richard Burton l-a întruchipat pe Wagner, orice altă încercare pare o cabotinerie (spre ex. în filmul lui Visconti, “Ludwig”).

 

Lohengrin la festivalul Enescu 2011

Am văzut aseară Lohengrin la ONB. Un spectacol destul de ciudat, eterogen ca valori. În primul rând spun din start că nu mi-a plăcut scenografia şi regia. Prima, deloc. Felul ostentativ cu care reflexiile de lumină asaltează ochiul m-a obosit până la punctul la care nu mai vedeam să citesc titrarea. Totul sclipea – podeaua de plexiglas, costumele, până şi lănciile oştenilor erau aurite. Pe deasupra luminile se reflectau puternic în podea, cu un rezultat foarte supărător. Regia a fost la un nivel prozaic. Personajele nu relaţionau suficient plus momente ambigue sau care ar fi putut fi tratate mai bine. Spre exemplu momentul de maxim eşec al acestei regii mi s-a părut în ultimul act, dialogul dintre Lohengrin şi Elsa. Când Elsa începe să-şi pună la îndoială credinţa, Lohengrin dezaprobă cu un gest de lehamite, maliţios dacă nu chiar comic. Apoi, brusc, o lasă pe femeie cu frământările ei şi se întoarce după oglindă unde pesemne îşi dăduse întâlnire cu cineva, persoana apare, oglinda se ridică rezultând cadavrul contelui. Parcă Friedrich trebuia să-l ia prin surprindere, nu invers. Se pune întrebarea, are Lohengrin puterea unui Jedi? Sau a avut o înţelegere cu Ortrud? Oare vrea regizorul să sugereze că acest cavaler al Graalului nu e atât de sfânt precum pare? La final, în momentul “îmbarcării” Lohengrin coboară treptele şi se îndreaptă plictisit spre culise. O altă zi în Brabant…

În fine, trec la muzică. Aşa cum mă aşteptam corul a sunat glorios. Sunt mândru să constat că ansambul din Viena din înregistrarea lui Abbado/Domingo nu sună atât de bine. Johan Botha fost un Lohengrin foarte bun, deşi prefer pe Peter Seiffert sau Domingo. Consider că îi lipseşte acel lirism demn unui cavaler imaculat al Graalului. Dar foarte bine cântat, totuşi. Emily Magee ca Elsa mi se pare un “miscast”. Eu o văd mai degrabă ca Ortrud. S-a achitat de rol, are o voce puternică, o interpretare reuşită, a ştiut să joace foarte bine dialogul cu Lohengrin din ultimul act, până să strice regizorul tot. Petra Lang ca Ortrud a fost preferata mea. Senzuală şi sălbatică, îşi înţelege perfect rolul, reuşind o interpretare excelentă. Dintre români, Friedrich (nu ştiu interpretul) a fost o surpriză. La fel ca Petra Lang, caracterizează foarte bine rolul sărmanului conte, prins în mrejele vrăjitoarei. Se confirmă încă o dată constatarea că partea cea mai bună revine personajelor negative . Problema lui este că (momentan cel puţin) îi oboseşte foarte repede vocea, astfel că după câteva fraze ajunge să vorbească. În sfârşit orchestra sub bagheta lui Mandeal a reuşit să se integreze foarte bine cu cei de pe scenă şi să ofere momente de calitate, cu precizie şi detalii. Bineînţeles după posibilităţile ansamblului. Au fost şi greşeli, unele flagrante, coardele anemice şi cam leneşe, demne de o orchestră provincială. Pentru un eveniment de festival mi-ar fi plăcut să văd un ansamblu valoros în fosă. Cel mai supărător din tot spectacolul (în afară de partea vizuală) mi s-au părut acele cvartete, cvintete sau ce erau, teribil cântate, practic o masă sonoră omogenă, opacă, în care nimeni nu se individualiza, dezordonată, fără transpareţă şi detalii. Noroc că au fost doar 1-2 momente din acestea.

Una peste alta e un spectacol care merită ascultat, dar doar ascultat .

O altă surpriză plăcută a fost publicul foarte cuminte. N-am auzit niciun telefon pe toată durata operei, adică 4 ore fără sonerii! Doar un moş probabil prins fără bilet, a început să facă un scandal monstru în prima pauză. La intrarea în sală încerca să dribleze gardienii puşi zid în jurul lui.

Bach

M-am apucat de Bach. Pentru că am găsit înregistrările lui Harnoncourt. Includ toate cantatele sacre, pasiunile, ofranda muzicală. Harnoncourt a fost un pionier al interpretărilor autentice, atunci când prin anii 50 a creat ansamblul baroc Concentus Musicus. A urmat ciclul de 200 cantate sacre, un monument al discografiei în care utilizează cor de băieţi. Problema este că în ziua de azi la copii se schimbă vocea mai repede ca pe vremea lui Bach, aşa că pe alocuri soliştii falsează destul de rău, dar doar uneori. Ceea ce apreciez la Harnoncourt faţă de alţii (Richter, Rilling) este că efectivul redus de muzicieni plus uşoara rigiditate rustică a instrumentelor şi soliştilor crează un sentiment de intimitate ce reconstituie mai bine lumea lui Bach, dar şi evidenţiază rolul cantatelor ca şi mesajul lor. În cazul interpreţilor-vedete coborâţi din vilele lor luxoase ca să mai facă o înregistrare nu pot avea acelaşi sentiment. Rilling, care are un cor şi o orchestră fantastice răpeşte din farmecul compoziţiilor deşi crează un spectacol interpretativ.

Pasiunile cu Harnoncourt sunt iarăşi interesante. Au acea austeritate şi eleganţă barocă dar şi dramatism. Corul cu care începe Johannes-passion are un impact aşa puternic că mă duce cu gândul direct la Bruckner.

Cred că am căpătat un cult pt. Harnoncourt. Am ascultat chiar şi puţin Mozart.

 

 

Enescu e grozav!

Enescu a fost pentru mine până nu demult un domeniu de evitat. Nu puteam pricepe de ce e atât de apreciat la noi, şi ce-i drept nu îi puteam înţelege deloc muzica. Până m-am lămurit că problema e interpretarea. La noi în ţară se vorbeşte mult de Enescu şi se cântă puţin. Îl ascultasem pe Geringas cu Aşkenazy la precedentul festival cu simfonia concertantă, o interpretare pe care o consider foarte reuşită. Deci cum se apropie o nouă ediţie a festivalului am zis să fac cunoştinţă mai bine cu opera sa. Aşa că am luat o simfonie concertantă cu Cazacu/Mandeal în care deşi dl. Cazacu oferă o lectură robustă şi plină de afecţiune, orchestrei îi lipseşte acea transparenţă pe care o reda Askenazy. Am luat dixuor, octuor cu Ion Baciu şi cvartetul Voces, foarte faine. Simfonia de cameră cu acelaşi dirijor dar aici m-am împotmolit. Apoi mi-am amintit că pe primul disc o am cu soliştii FGE. Varianta asta m-a făcut să descopăr cu adevărat arta lui Enescu. Problema lui Baciu este că alege o interpretare foarte relaxată, ce diluează tensiunile melodice şi face imperceptibile acele intreţeseri pointiliste de motive ale diverselor instrumente. Drept urmare în continuare am mers pe mâna lui Mandeal şi FGE: poema română, destul de facilă şi cu melodii frumoase inspirate din folclor, vocea naturii (aici sunt destul de nehotărât…încă), dar Vox Maris! Începutul îmi sugerează bărcuţe cu pânze ce plutesc liniştite într-o zi însorită de vară, apoi marea se afirmă printr-o furtună violentă în care sirene apar din adâncuri, ca un fel de spirit colectiv, iar finalul foarte inspirat evocă acel ritm hipnotizant al undelor line ce ajung pe maluri însoţit de ecourile misterioase ale percuţiei. Marea jovială, violentă, enigmatică. Păi Debussy ar muri de ciudă. Urmează Oedipe, pe care deja l-am ochit într-o înregistrare cu Lawrence Foster.

Karl Amadeus Hartmann şi urgisitul secol XX

Hartmann este un compozitor foarte puţin cântat, deşi e considerat cel mai mare simfonist al secolului trecut. Wiki zice că se înscrie în curentul neoclasic al lui Hindemith dar şi un aliat a şcolii lui Schonberg. Pentru mine spiritul neoclasic este evident doar în simfoniile a 4-a şi a 5-a.

Hartmann care a trăit în Germania nazistă, a fost un un adversar al regimului şi s-a retras din viaţa artistică până la sfârşitul războiului. Hartmann e profund marcat de ororile acelor vremuri – “sfârşitul sfârşiturilor…” după cum se spune în tulburătoarea lucrare simfonică cu recitator “Sodoma şi Gomora”. Toate celelalte lucrări simfonice au un caracter similar poate mai puţin în simfonia a 4-a, a 5-a şi a 7-a.

Cea mai reuşită din cele 8 simfonii o consider pe a 3-a, în care găsesc foarte interesantă orchestraţia. Prima parte se dezvoltă treptat dintr-un motiv introdus de viori, care se dedublează şi se transformă în apariţii himerice. La sfârşitul părţii a treia apare un conflict puternic descris într-un mod foarte original. Cumva Hartmann angrenează cu pricepere toate resursele orchestrei într-o manieră foarte inspirată. Nu este un apogeu, ci un palier de intensitate pe durata căruia orchestra vine mereu cu ceva inedit. Ultima parte apoi crează imaginea unui deşert himeric, o lume pustiită de conflictul precedent. Mie îmi sugerează exact acea fotografie aeriană cu Verdun de după bătălie. La un moment dat are loc o revelaţie, un punct luminos după care lucrurile se trezesc încet încet la viaţă, dar nu de tot căci la Hartmann nu există restaurare completă, toată desfăşurarea nu duce la un sfârşit apoteotic ci se pierde în neguri, eventual cu ritmuri marţiale ce planează încă ameninţătoare undeva în depărtare.

Este inexplicabil cum asemenea lucrări sunt neglijate, mai ales că nu le găsesc extrem de dificil de înţeles aşa cum sunt Schonberg sau Webern. O explicaţie ar fi că par într-adevăr foarte greu de executat. Simfoniile plus “Încercare pentru un recviem” şi “Sodoma şi Gomora” sunt disponibile în varianta Orchestrei Radio a Bavariei cu dirijori ca Rafael Kubelik, Ferdinand Leitner şi Zdenek Macal. Din păcate aceste înregistrări din anii ’60 nu au un sunet prea bun, atât de necesar pentru a percepe detaliile orchestrale.

Femeia fără umbră

Este considerată cea mai complexă operă a colaborării Strauss-Hofmannsthal, dar după mine cea mai reuşită realizare a lor. E adevărat că nu am ascultat încă Arabella şi Egipteanca Elena, însă poveştile amoroase le-am ocolit mereu.

Die Frau ohne Schatten e mai mult o operă simbolistă care aş zice că după scriitură s-ar înscrie într-un triplet împreună cu Elektra şi Salome. Este mai complexă ca cele două, cu mai multe personaje, coruri şi o durată de peste 3 ore (209 minute la Solti). Sunt trei lumi care se întrepătrund, Imperiul insulelor de sud-est, un tărâm imaginar care poate se aseamănă cu Imperiul Bizantin (cel puţin după nume), tărâmul spiritelor condus de fiorosul rege Keikobad şi ţinutul oamenilor în care îi întâlnim pe Barak vopsitorul şi femeia lui. Hofmannsthal recunoaşte că a construit femeia după soţia lui Strauss, adică la fel de capricioasă, colerică şi volatilă în contrast cu Barak, răbdător şi generos. Acţiunea e cam aşa: Împărăteasa trebuie să capete o umbră altfel va fi supusă blestemului lui Keikobad – ea va fi transformată înapoi în gazelă iar Împăratul va fi pietrificat. Pentru că mai are trei zile până la termenul limită, coboară împreună cu doica în lumea oamenilor pentru a fura umbra soţiei lui Barak. Împărăteasa refuză să îi ia umbra femeii şi în cele din urmă ajung în tărâmul spiritelor, al lui Keikobad, unde trece de toate încercările şi obţine umbra.

Opera s-ar putea zice că este un “Flautul fermecat” modern. Şi aici există cele două cupluri ca şi entitatea misterioasă şi aparent malefică care îi supune unor probe. Umbra simbolizează dorinţa de a procrea, cea care ratifică actul iubirii.

Ceea ce mă fascinează este modul în care textul şi muzica se completează. Împăratul în actele I şi II are o aură onirică. Cel mai fascinant moment este monologul din actul al II-lea (parcă), cel în care îşi cheamă şoimul. Muzica şi textul, aici ca şi în alte părţi mi se par inseparabile.

Întâmplător am dat peste un sait de la Met cu materiale foarte interesante, organizate ca un îndrumar pentru profesori la orele de muzică. Fiecare operă are o un scurt istoric, rezumat cu secvenţe, câte ceva despre compozitor, prezentarea muzicală cu motive/teme importante şi o prezentare umanistă. În 5 limbi. Acum că l-am găsit mi se pare indispensabil.

Spring music flavours 2011

Aşa cum am anticipat, o seară extraordinară. Programul a fost foarte bogat, dar cel mai important este că repertoriul lor a evoluat. În prima parte am ascultat rapsodia nr. 1 de Enescu aşa cum nu am mai ascultat-o vreodată, cu multe detalii legate organic. A existat un moment ambiguu, cel puţin aşa s-a auzit de unde stăteam eu, căci acustica sălii nu e cea mai bună. Apoi a urmat un program de grădiniţă peste care o să sar. Nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce se cântă valsuri în concert, când ele au fost concepute pt dans, un fel de muzică de club a sec. 19. Că se cântă în neştire la Viena de Anul Nou, asta ţine de tradiţia lor, n-au decât să le consume cu un Apfelstrudel sau un şniţel, dar nu înţeleg de ce restul lumii gustă acest repertoriu. Sper că stră-nepoţii mei nu vor avea parte de Beyonce şi Inna într-un concert simfonic. Dar mă rog, trec peste această dilemă şi ajung la partea a doua: Tablouri dintr-o expoziţie. Suita o ascult de când eram copil, era o casetă mono cu Eugene Ormandy şi orchestra din Philadelphia, o interpretare foarte faină. Caseta evident nu mai există deci nu pot face o comparaţie riguroasă. Totuşi pot spune că viziunea lui Mandeal are mai mult volum, mai multă forţă. O interpretare superioară unei oarecare înregistrări cu Dudamel şi orchestra Simon Bolivar. În “baba-yaga” vreau să aud timpanii (ceea ce se întâmplă prea rar), dar am fost surprins de loviturile feroce de la început. Ba mai mult, a avut şi suspans şi groază. Ultimele două părţi m-au lăsat cu gura căscată. Impresionant!

mare eveniment, mare!

sâmbătă 7 mai la ora 19 Mandy şi Orchestra de Tineret pregătesc suita “Tablourile unei expoziţii”. Concertul face parte din seria “Spring music flavours”, deja devenită o tradiţie. Pun pariu că va fi o serată pe cinste, programul li se potriveşte ca o mănuşă.

Un pic de jazz

Pornind de la personalitatea lui Gulda, curiozitatea m-a îndemnat spre acest gen muzical pe care l-am mai explorat cândva prin adolescenţă. Încercând să găsesc înregistrări de jazz cu dl. Gulda am dat peste un album de la Electrecord numit “Jam session cu Friedrich Gulda”  care captează o colaborare între celebrul pianist şi cei mai de seama interpreţi români. Aşa am descoperit jazz-ul românesc, neaşteptat de bogat şi variat. Pornind din epoci preistorice, cu Cristian Vasile şi tango-urile sale (“Zaraza” pbabil îl ştie toată lumea), deşi cam dulceag după mine, apoi Richard Oschanitzky cu două adaptări după Bach şi piesele orchestrale sau Johnny Răducanu, acum preferatul meu, riguros structurat şi cu o melodicitate aparte. Jancy Korossy oferă propriile variante ale unor piese semnate Duke Ellington sau Gershwin dar şi compoziţii româneşti cu inserţii de elemente folclorice, apoi Mircea Tiberian transpune in idiomul jazz-ului modern piese vechi din perioada interbelică în albumul “La margine de Bucureşti”. Cu excepţia lui Răducanu care mă captivează cap-coadă, restul uneori mă pierd pe parcurs, par fără sens, parcă bântuie fără noimă în explorarea lor improvizatorică. “Mansarda suspendată” a lui Pedro Negrescu este coloana sonoră a unei piese de Matei Vişniec despre ultimele zile ale lui Cioran. Este un fel muzică ambientală pentru depresie, “soundtrack pentru Xanax” cum e caracterizată într-o recenzie din Dilema Veche, dar cu toate astea are unele piese deosebit de interesante, motiv pentru care e unul din albumele mele preferate.

După periplul prin jazz-ul românesc am trecut la o plăcere mai veche, swing-ul sau acum “jazz manouche”, un set de 3 discuri cu piese compuse de Django Reinhardt şi Stephane Grappelli numit “Les nuits manouches”. Dar sunt sigur că acest periplu nu se opreşte aici…